Cioara. Din viața și cântecele Ciorii: Versuri în traducerea lui Petru Dimofte

„Cioara” de Ted Hughes − capodoperă a literaturii engleze

Prin „Cioara. Din viața și cântecele Ciorii”, Ted Hughes propune o provocatoare viziune asupra civilizației occidentale, o viziune antropologică de o intensitate cutremurătoare.

Făcând trimiteri la eroi culturali arhicunoscuți ca Oedip, Hercule, Adam, Eva, Isus, Sf. Gheorghe sau Satan și folosind mitul farsorului viclean care-și folosește inteligența pentru a nu respecta regulile naturale și sociale sau pentru a le denatura sau chiar schimba în folosul lui (e vorba de farsori de mare forță și clasă, gen Loki – Scandinavia, Hermes și Ulise sau, de ce nu, Păcală), poetul englez propune o altă perspectivă a istoriei umanității, îndrăznind chiar să rescrie Cartea Genezei, să propună o nouă și instigatoare cosmogonie.

În multe țări, farsorul este un animal, de exemplu, iepurele în țările din Africa sau păianjenul în cele din Caraibe. Jonglerul, șarlatanul și uneori exorcistul lui Hughes este cioara. De ce cioara?

MIN HU: „Cioara apare frecvent atât în mitologia și în literatura din Occident, cât și în cea din Orient, având profunde și diferite semnificații culturale.”

Apoi, profesoara Min Hu de la Auburn University, SUA dezvoltă ideea:

● În Vechiul Testament, Noe folosește un corb, o cioară mai mare, pentru a afla când se vor retrage apele marelui potop biblic.

● În Japonia ciorile sunt venerate ca mesageri ai Divinității.

● Orice budist practicant din Thailanda, Sri Lanka, Nepal sau Burma participă la festivități religioase care celebrează ciorile, ei considerând cântecele acestora de bun augur.

● Kuala Lumpur, capitala Malaeziei, mai este numită „Raiul ciorilor”.

● În cultura chineză, cioara reprezintă în diferite imagini moartea și bezna, sfidarea și neînfricarea.

Ar mai fi de adăugat:

Musulmanii cred că Mohamed a transformat din alb în negru penajul ciorii pentru că aceasta a dezvăluit poterei care-l urmărea locul, o peșteră, unde profetul se ascunsese, iar în mitologia elenă cioara/corbul, inițial o pasăre cu penajul alb, este întruchiparea iubitei lui Apollo, prințesa tesaliană Coronis, cea care-l trădează pe zeul luminii pentru muritorul Ischys. Drept pedeapsă, Apollo îi arde penele.

După unii, aceasta este prima relatare referitoare la căsătoria unei femei de origine nobilă cu o persoană provenind dintr-o clasă socială inferioară.

„Cioara” lui Hughes, după cum mărturisește el însuși, cutreierând sub umbra permanentă a păcatului originar, caută cu învrăjbită îndărătnicie o fereastră, o justificare a pedepsei eterne, o justificare mai profundă a urgenței ispășirii și a necesității izbăvirii perpetue.

Simțindu-se cumva înșelată, ea este nevoită să-și pună întrebări, să se revolte, săvârșind astfel alte și alte păcate.

Cioara, simbol al vieții mereu vulnerabile, mereu în pericol, e mai puternică decât moartea; cioara nu cedează niciodată; se răzvrătește împotriva tuturor celor care vor să o anihileze sau să-i interzică în vreun fel libertatea și aspirațiile (Min Hu).

Aceeași Min Hu, în eseul „On Crow Images: What Ted Hughes’ Crow Shares with Chinese Literature“ crede că poezia din finalul cărții, „Semn de sânge”, conține succint explicația perseverenței și invincibilității ciorii, a motivului pentru care ea este întotdeauna și în ciuda tuturor vicisitudinilor un supraviețuitor.

Totodată, Seamus Heaney consideră că această poezie este cea mai bună ilustrare a tranziției de la tragic la transcendent, adică, în ultimul moment, „harul și înțelegerea au intrat în universul blestemat al Ciorii”.

PETER PORTER: „Literatura engleză și-a găsit un nou erou și de acum încolo nimeni nu va mai putea citi sau scrie versuri fără ca umbra ciorii să-i cadă pe pagini.”

AL ALVAREZ: „Fiecare nouă întâlnire cu disperarea devine ocazie pentru o altă, aproape amuzantă, poveste în care forțele naturii și creaturile, figuri mitice – uneori chiar și părți ale corpului, își joacă rolurile lor speciale, fiecare înzestrat cu propria-i viață irepresibilă.

Cu «Cioara», Hughes intră în cercul select al poeților-supraviețuitori a căror operă este potrivită realității de multe ori distructive în care trăim.”

NEIL ROBERTS: „Cioara deține un rol important și unic în opera lui Hughes” (oeuvre cuvântul folosit de Roberts), „a fost cea mai controversată carte a lui: un experiment stilistic pentru care a abandonat multe din particularitățile atractive ale scrierilor sale de până atunci – și, totodată, o provocare pentru creștinism și umanism.”

MIN HU: „Cioara ori renunță, ori pătrunde acolo unde dorește și explodează. Este vorba de o explozie pozitivă. Dacă s-ar fi retras, ar fi rămas prizoniera propriei erori. Faptul că împinge starea de lucruri până în punctul în care este anihilată înseamnă că de-acum nu-i mai rămâne decât ceea ce făcut-o să explodeze – verigile ei interioare cu sinele-i creator. Un foc spiritual.”

JOANNY MOULIN: „Protagonistă a poeziei «Fiara neagră», Cioara merge cu îndrăzneala până acolo încât distruge pământul, «Cioara a ars pământul până când a devenit clincher» într-o căutare oarbă a răului, incapabilă să vadă că răul nu poate fi găsit aiurea, ci doar în ea însăși.”

DANNY O’CONNOR: „Prin comportamentul ei neliniștit și arțăgos, Cioara este de asemenea un simbol al condiției omului modern care, în ochii lui Hughes, derivă din antropocentrismul care caracterizează Geneza (Facerea) biblică.”

TED HUGHES însuși consideră „Cioara” drept capodopera creației lui.

În anul 2008 revista The Times l-a plasat pe Hughes pe a patra poziție în clasamentul „Cei mai mari 50 de scriitori din 1945 până în prezent”.