Stele de mărgăritar: Versuri

Natura este locul unde mă inspir, îi ascult glasul prin toate ființele ei căci toate ființele vorbesc acel grai universal al simțirii. Chiar și rocile vorbesc, plantele, animalele, omul, toate ființele suntem oglindirea Creatorului.

Iată de ce graba aceasta continuă în care trăim, fuga după lucrurile materiale, fuga după un trai lumesc mai bun sau dorința de a se afirma în societate nu fac decât să-l îndepărteze pe om de la sinele său strălucitor, de la chemarea sa interioară. Depinde de noi ce alegem, pe Dumnezeu (contopirea noastră cu esența divină) sau lumea. Cu alte cuvinte alegem să ne coacem în iubire, fiindcă Dumnezeu este înainte de toate iubire, sau alegem bogățiile traiului lumesc. De-a lungul vieții vom avea nenumărate experiențe prin care să ne coacem în iubire, la fel cum frământăm pâinea, o băgăm la cuptor și are nevoie de timpul ei ca să fie fragedă și rumenă, la fel și sufletul nostru are nevoie de îndurarea suferințelor, de frământări, dar și de bucurie și măreție. Iată deci că doar dăruind deplină libertate putem iubi cu adevărat fiindcă Dumnezeu ne-a dat nouă deplină libertate ca să-L iubim pe El. (…)

…M-a întristat foarte tare să cunosc români cărora le este rușine cu identitatea lor sau care nu au vrut să vorbească limba română cu mine. Limba noastră este sfântă și este de o bogăție nemaiîntâlnită nu numai prin cuvintele sale, dar și prin profunzimea stărilor sufletești pe care le poate exprima și prin muzicalitatea ei de o armonie rar întâlnită. Este o mare bucurie pentru mine să scriu în această limbă, este un privilegiu fiindcă artistul are nevoie și de instrument ca să creeze, iar eu cred că nu aș fi putut să am un instrument mai potrivit decât limba română ca să scriu în vers. Într-un fel vibrează o coardă cu trei note și în alt fel vibrează o coardă cu douăzeci de note.

Noi suntem poarta Raiului, leagănul spiritualității și coloana vertebrală a creștinismului, să fim bucuroși cu identitatea noastră fiindcă altfel înseamnă că ne-am uitat rădăcinile, istoria și sacrificiile pe care le-a făcut acest popor ca să mai existăm ca națiune nu numai de-a lungul secolelor, dar cred că cea mai dură dintre toate a fost cea din timpul Marelui Război în care s-au făcut sacrificii supraomenești în primul rând ca să nu ne pierdem identitatea noastră spirituală și culturală, adică limba și pământul, iar apoi ca să ne vedem visul de veacuri împlinit, un popor unit cu același grai, un popor liber și stăpân pe pământul său. Iar acum ce facem? Să continuăm cu ce-i bun!

Alexandra Armășescu