Un praf de muncă: Întâmplări vesel de triste din viața slujbașilor „Epocii de Aur”. O nuvelă („Un sac de glume și-un praf de muncă”) și un roman („Domnu' Juridic”)

„Epoca de Aur” – cum era denumită de propaganda oficială – sau „Labele poc («la belle époque»)” – cum era amintită, franțuzit, în bancurile spuse „între patru ochi” – a fost perioada istorică, cuprinsă între anii 1965–1989, în care România, „socialistă”, a fost cârmuită, în mod despotic, de Nicolae Ceaușescu, care s-a impus – fiind acceptat, adulat și aplaudat de yesmenii de care s-a înconjurat – ca secretar general al Partidului Comunist Român și ca președinte al republicii.

În promovarea primitiv-infantilă a cultului personalității sale, obedienții subalterni, unii semidocți, alții, academicieni, l-au supranumit, public: „Geniul Carpaților”; „Cârmaciul” și „Cel mai iubit fiu al poporului”, cetățenii de rând, gratulându-l, în privat, cu apelativele: „Pingelică”, „Ceașcă”, „Nea Nicu” sau „Bâlbâitul”.

Pentru a încuraja continuarea fentelor de desprindere a României de pe orbita Uniunii Sovietice, începută de Gheorghe Gheorghiu-Dej, statele occidentale, au răspuns pozitiv politicii de „pace și pretinie (!)” inițiată de Ceaușescu, intensificând schimburile comerciale, politice, culturale și științifice bilaterale, astfel că președinții Statelor Unite ale Americii Richard Nixon și Gerald Ford, precum și președintele francez Charles de Gaulle s-au minunat pe rând la fața locului de frumusețea plaiurilor mioritice, iar președinții Jimmy Carter și Georges Pompidou i-au strâns mâna și l-au bătut pe umăr, la Washington, respectiv, la Paris.

Pe plan intern – după cum își amintesc unii – țara se dezvolta economic, în baza planurilor cincinale, adoptate de congresele Partidului Comunist, construindu-se fabrici, uzine și combinate, care au produs, de la ace de cusut, până la avioane, mii de mici apartamente de bloc pentru muncitori și funcționari, iar mașinile și utilajele agricole „made in Romania”, arau și culegeau roadele pământurilor „ce-a-pe-urilor” și ale „i-a-se-urilor”.

În timp ce – după cum nimeni nu ar trebui să uite – prin respectarea drepturilor universale ale omului, statul înțelegea, în principal, asigurarea dreptului la muncă, viața celor ce îndrăzneau să invoce lipsa libertății cuvântului, a libertății de a călătorii în străinătate sau chiar încălcarea drepturilor cetățenești prevăzute de Constituția R.S.R., fiind distrusă, până la temelie ori curmată, „pe cale naturală” sau „accidental”, fie, printr-o condamnare, în regim de urgență, la mulți ani de „temniță grea”, pentru inventate infracțiuni de drept comun, fie, prin declararea lor, pe cale medicală, ca fiind bolnavi psihici periculoși, spre a fi internați, izolați și „tratați corespunzător”, în spitale de specialitate.

Cei mai norocoși, personalități mediatizate de presa din Vest, primeau dure corecții fizice, umilințe, amenințări cu moartea și în cele din urmă, un pașaport de apatrid, pentru a părăsi deîndată țara natală.

Celor mulți, care s-au pliat, de voie, de nevoie, pe exigențele egalizatoare ale vieții de uzufructuar al „bunurilor întregului popor”, în calitatea lor constituțională de „oameni ai muncii” – cetățeni care încercau doar să supraviețuiască, colorând lumea cenușie ce le-a fost destinată de istorie, prin extaz cultural – artistic ori prin beții crâncene și sex la plesneală – Ceaușescu, le-a rezervat batjocura înfometării și a înfrigurării, prin „raționalizarea” consumului de alimente, de curent electric și de gaze naturale.

Acest mediu politico-economic-social face obiectul celor două povestiri ce vor urma, al căror personaj principal este un tânăr oarecare, Tudor Mureșan, alintat Teddy de către cunoscuți, lansat de „barză”, pe Terra, la apusul gloriei stalinismului, care și-a petrecut, din timpul acordat de Cel de Sus pentru a se înfrupta din bunătățile „grădinii Maicii Domnului”, șaisprezece ani de studii, în sistemul de învățământ corcit cu socialism științific și vreo zece ani, în „câmpul muncii” minat de directivele lui Ceaușescu.

Subiect al unui dosar de „cadre” așa-și-așa, din punct de vedere al originii sociale valabile pentru a i se permite să susțină examenul de admitere la Facultatea de Drept și să profeseze ca jurisconsult, personajul Tudor Mureșan, poate fi închipuit de cititor, ca fiind un șaten cu ochii verzi, înalt, de vreo 180 de centimetri și cu o greutate de „mijlociu” (75 kg) care a fost educat de părinți în spiritul onoarei și respectului, în nenumăratele lor manifestări interumane.

Individ care, încasând de-a lungul timpului sute de lecții de viață, a fost obligat să constate că foarte mulți apreciază lipsa de respect și de demnitate ca virtuți indispensabile succesului personal și că, pentru a supraviețui, este necesar uneori să te cocoșezi sub povara unor legi date în contra naturii umane și să cunoști, pe de o parte, rușinoasele legi nescrise care asigură, nemeritat, de la un loc onorabil, până la poziții de frunte în diverse colectivități și, pe de altă parte, modalitățile de a-ți petrece zilele și nopțile condus de solide principii pozitive ce-ți conferă liniștea conștiinței.

Dar, în condițiile în care, începând cu anul 1990, cei 44 de ani de dictatură proletară, au fost deja reflectați în literatura dedicată, cu smerenie, de cercetători serioși, vieții și chinurilor de neimaginat îndurate prin pușcăriile groazei, de politicienii și luptătorii anticomuniști, precum și în numeroasele cărți publicate de cunoscători într-ale hidoșeniei vieții și operei membrilor nomenklaturii bolșevice care a cotropit „Cartierul Primăverii”, se naște fireasca întrebare: de ce și-ar dezlipi tineretul de astăzi, ochii de pe ecranul laptopului, spre a citi o tentativă de pamflet, privind atmosfera și condițiile în care muncea poporul-vegetal-blandian în cele mai oropsite întreprinderi socialiste de stat?

Răspunsurile, ar fi: poate, pentru a avea posibilitatea de a înțelege diferența dintre munca plătită în societatea capitalistă și „dorul” de muncă salariată și „voluntară” al angajaților statului „socialist multilateral dezvoltat”, precum și deosebirea dintre conținutul verbelor „a munci” și „a face bani”.

Și poate, pentru a folosi șansa ca, în urma evaluării personajelor pe care le vor socoti simpatice ori dezagreabile, să descopere vreunul dintre motivele pentru care mămăliga a explodat atât de târziu.

Oricum, în legătură cu cele ce urmează, este de precizat că orice asemănare cu persoane în viață ori plecate la cele veșnice; cu fapte; cu entități și cu locuri reale este, pur și simplu, întâmplătoare.

Autorul