Meandre cu noi: Poeme

Zmeul din suflet

Corespondența lirică a Iosefinei sau a alter ego-ului său poetic continuă într-un fluviu de epistole către zmeul din sufletul său, un fluviu cu meandre, ocolișuri stilistice sau cu izbiri de-a dreptul, uneori ieșindu-și din starea de oglindire, de cântec dus în spirală prin toate stările de agregare. Este o luptă în tălpile goale cu un zmeu misterios transformat de nesomn și valuri de siliciu, fie în vară, fie în iarnă. Cuvintele se contractă sau se întind, schimbându-și sensurile, înstrăinând obișnuitul, transformându-l într-o altfel de realitate. Vorba lui Nichita: „Nu există mijloace poetice în sine, în afara poeziei.”

Astfel, scoicile goale de la Marea Neagră sunt pretextul unei alegorii, niciodată încheiată, a luptei de a fi fericit. Cu alte cuvinte, realitatea lumii sale devine realitatea imaginată, impregnată, obsedată de ideea luptei până la capăt, cu propriul eu îndrăgostit. Strigătul, nesomnul pălesc, se risipesc în fața purității unei narcise. „Cineva mi se foiește în linia vieții, ascuns sub o coală.” „Ești un amar, o nucă verde! Sub coaja ta m-aș putea pierde, iodul din tine să mă dezmierde!” Zmeului îi cere să se caute prin buzunare, poate s-or găsi ceva ecouri eminesciene: „râuri, ramuri, flori albastre” pe care să se sprijine ca pe o stâncă și, ca o secundă fără aripi, să „zboare invers pe cer”. Și, fiindcă acestea întâmplatu-s-au în timpul pandemiei, vreme în care cu toții am născut „gânduri din izolare”, autoarea întreabă și-și răspunde: „Ce se întâmplă? Am noi puteri, cuvinte-n tâmplă. O fi de la boala ce umblă?” De fapt „mintea se-ncurcă-n crengi atinsă de ger, de arsen. Ce a rămas e cuvântul peren.” „Luna pare a fi Eva”, „noi am murit demult, pe Atlantida”, „noi, fluturele și omida”, cele două stări ale nașterii unui poem, reprezintă un vers, o strofă, o imagine nu mai mari decât o lacrimă, dar în care încap munții cu hăurile lor, râurile cu sloiurile ce se topesc. Verbele curg în șiroaie de ploaie. Focul, element antic, creativ, trebuie să ardă, ca apoi totul să renască.

De ce „Destul cu atâta poezie!”? Fiindcă starea poetică e așa! „Plouă absurd pe o foaie velină cu litere oarbe, cu tristeți și rugină.” Poeta își îneacă tăcerile, incendiază iarna ca să o transforme-n primăvară, numără, adună „un deal, o vale, o apă curgătoare”, dar, în final, „scrisorile ajung în stare bună la adresa de pe Lună”.

Ionel Muscalu