Răsfățuri – Insomnii: Poeme

Răsfățuri și porți deschise

Ieșirea din cotidian spre absoluturi se face cu valizele cu fluturi. Este un soi de fereastră pe unde pot pătrunde doar cunoscătorii, ca năluci nepământene ce așează Olimpul pe rană. În vremuri de secetă poezia poate aduce ploaia hrănitoare, răcoritoare ca un sărut pe o frunte fierbinte. Și cum la orice vânătoare, secretul stă în răbdare, căutați stările fără nume risipite de autoare, într-o eliberare de sentimente! Ceața, tăcerile mării, deșertul ating visele din tâmplele salcâmilor, zmeilor... Versurile te țin strâns, ele însele fiind strânse cu migală de pescăruș răscolind, căutând, prospectând valurile.

Cartea este o chemare, o mângâiere șlefuită din șoapte și mistere, asemeni ochilor unui donjuan, zburător mioritic: dacă-l lași să-și fluiere bucuria, ai câștigat. El, știindu-se un curajos cuceritor, vânjos ca un pisc de munte, se lasă cucerit. Cititul nu presupune o deslușire de mâzgălite stări, ci un act sacru, sacerdotal, în care cicoarea, macii, Babilonul și Caraimanul trebuie ademenite cu glas de taină, reinventate cu o stare deloc oarecare, privite cu o pădure de ochi. În sine, răsfățul promis este de fapt o răscolire după vise, între pământ și cer, destrămarera apărând ca un joc în care nu se moare, iar autocunoașterea, deși grea, aduce binele.

Versurile curg firesc, logic în toată contradicția lor, devenind, instaurând maniera schirgeriană, în care stilul paradoxal abundă într-o seamă de cuvinte legate de stări onirice („iluzii, nălucă, înierbate drumuri, fermecat, blestem, mare amorțită, să te atingă-n somn rondeluri, noaptea, ne-am trezit în vis) și creează o atmosferă plină de farmec în care stelele răsar din fântâni, trezind, imagistic, zmeii la viață.

Totul e notat minuțios ca într-un jurnal, comunicarea fiind salvarea care o scoate pe Ana din zid, într-o întoarcere a jertfei. Creația crește din fântâna unui Manole chemat, invocat, utilizat ca alterego, dar care nu vine, ci rămâne în starea sa de creator de mănăstiri vii. Undeva, într-o altă parte a lumii, cititorul va trebui să-și reclădească prin înțelegerea sa, propria carte, dar mai puternică, mai trăită, mai trainică, ucigând efemerul propriei siluete.

Monologul interior, dialogul liric și clar din cărțile Iosefinei Schirger, descoperă un scriitor dintr-un timp aleatoriu, cu un dar al intuiției lingvistice de o mare naturalețe, cu un fel de vorbire pe care am descifrat-o ca izvorând din descântece, bună de pus pe rană.

Ionel Muscalu