Odă Poeziei: Versuri

Farmecul unei cărți de poezie

Gheorghe Palcu este un nume bine cunoscut în lumea folclorului muzical românesc, pe care l-a slujit cu devotament o viață întreagă, atât ca interpret valoros și compozitor inspirat, cât și ca redactor dăruit trup și suflet al Radioului Național și Televiziunii Române.

În ultimii ani, însă, spiritul său creator și-a extins sfera de abordare a realității, alegând de astă dată ca mijloc de expresie poezia. Și iată-l astăzi prezentându-se în fața cititorilor săi cu cea de a patra carte de versuri în care, la fel ca și în celelalte, sufletul său de artist se oglindește ca un mănunchi de raze de soare în boabele de rouă ale unei dimineți de vară.

Structurată în șase capitole distincte (Odă poeziei, Mărturii, Neliniști, Pastorale, Mărturisire, Sonete), noua sa carte adună, ca-ntr-un jurnal sentimental de maturitate, trăirile sale intense închinate dragostei de viață, iubirii față de ființa aleasă, față de Patrie ori față de Dumnezeu, descoperirii neobosite a frumuseților naturii, slăvirii poeziei și a creatorilor ei de geniu, respectiv a lui Eminescu.

O mare parte din creația sa poetică este închinată Poeziei însăși, care este „întotdeauna un cântec”, și Poetului, văzut ca „înger al iubirii”, multe din poemele sale fiind adevărate profesiuni de credință. În viziunea sa, omul „Zbor cu mintea își creează / Să pătrundă-n nepătruns” și „Doar la școala poeziei / Îndrăznești a fi tu însuți”, iar versuri scrii doar atunci când „vei dori să zbori o clipă”. Așadar, poezia ca zbor, ca plutire, acest lucru însemnând pe de o parte înălțime de gând și simțire, iar pe de altă parte, o cuprindere cât mai largă a înțelesurilor fundamentale ale vieții, a tainelor infinite ale lumii – iată ce ne propune poetul. Pentru că, din lumea aceea a gândului înaripat, el se întoarce „înțelepțit ca un profet” și „neînfricat în fața morții”.

Poezia sa e încărcată de multe ori de visări melancolice („Mi-am pierdut sufletul din prea multă iubire” ori „M-am mai născut din când în când în viață / Trecând prin încercări cu mare chin, / Fiorii reci ai iernii de pe față / M-au învățat să mor câte puțin. // Pe geam priveam la streșini picurânde, / La sânul mamei ațipeam tăcut, / Fiorii iernii pătrundeau prin unde / În trupul de copil abia născut”). Alteori, copleșit de amărăciunea unor zile, poetul meditează cu tristețe adâncă, lăsând însă loc și unui dram de speranță: „Încet se face noapte, încă o zi pierdută, / Speranța și răbdarea se-nchid ca-ntr-o redută”.

Alteori, poezia lui Gheorghe Palcu joacă pe ritmuri și armonii topârcene: „Val de fulgi din nori veniți / Se-mpletesc prin aer. / Eu, cu ochii-ncremeniți, / Vise torc din caier. // Cu cinci boabe de piper / Dreg o țuică fiartă. / Gânduri negre toate-mi pier / Ca-ntr-o sită spartă. // Frigul a-nchegat pe lac, / Gheața să se-ntindă. / De la mal sălcii își fac / Chipu-ntr-o oglindă. // În decembrie pervers / Cu schimbări de climă, / Mintea-mi prinde câte-un vers, / Lunecând pe-o rimă.”

Multe din poeziile lui Gheorghe Palcu, poate cele mai reușite, stau sub steaua Poetului Nepereche, unele purtând pecetea Scrisorilor („Iată, îți vor spune unii / Ai curaj să scrii o odă / Sau nu vezi că toți nebunii / Prin ziare sunt la modă?” ori „Cată căi nebănuite, / Lumi cu ambre și otrăvuri” ori „Doar la școala poeziei / Îndrăznești a fi tu însuți, / Niciun sfânt al freneziei / N-o să-ți ia locul din rându-ți” ori „Continente muribunde / Cu tradiții și istorii / Se destramă furibunde / Ca un țol mâncat de molii” ori „Detractori de modă veche azi cu titluri poleite, / Voi ne-ați îmbrăcat prezentul doar în hainele cernite, / Ați pus mâna pe putere și sub un pretext sau altul, / Ne-ați înstrăinat averea și de-a lungul și de-a latul”), altele derivând cu accente de satiră socială din versurile patriotice ale bardului din Ipotești („Ce-ți dorim noi ție, dulce Românie, // Tânără mireasă și mereu furată” etc.).

Astfel, nu de puține ori, poezia sa capătă puternice accente de revoltă față de unele stări de fapt cu adevărat revoltătoare, pe care le descoperă în cotidianul românesc și în fața cărora reacționează cu tot năduful, dar și cu toată încrederea în viitor: „Acest scenariu deplorabil / De multe vremuri aprobat / Și-așteaptă timpul favorabil / Să scoată țara la mezat. // Oricât de mare-ar fi furtuna, / Uniți cu sutele de mii, / Cu Dumnezeu ca-ntotdeauna / Ieși-vom iarăși din urgii!” Un Dumnezeu și o lume pe care Gheorghe Palcu ni le zugrăvește ca un pictor de icoane pe sticlă din Transilvania sa natală, cu delicatețea și puritatea care dau farmec și autenticitate acelor bijuterii naive dar pline de înțelepciune și har, dar în primul rând, de credință în Dumnezeu. Pentru că, spune poetul: „Am o cruce sus pe casă, / Una-n inimă și-n gând, / Amândouă nu mă lasă / Și m-ajută rând pe rând”.

Mândru ca poet, așa cum „Fiecare-i mândru de nebunia lui” și purtat de gândul orgolios că „Să fii poet nu-i darul orișicui”, Gheorghe Palcu ne oferă astfel o nouă carte de poezie, în care vom regăsi, transfigurate cu artă, multe din gândurile și trăirile noastre. Să-l întâmpinăm și de astă dată cu brațele deschise și cu credința că poezia sa va fertiliza și zonele mai puțin însorite ale sufletelor noastre încercate de vremuri.

Ștefan Dimitriu