Poezii în nisip (Mozaic din cioburi): Poeme

„Poezii în nisip” sau dorința ca inima ta să bată în pieptul ei

Ca să stabilim orice urmă de viitoare încercări de aflare a adevărului privind identitatea celui căruia îi sunt scrise aceste rânduri: El nu există! Așadar putem vorbi despre ea, Iosefina Schirger, autoarea a peste patruzeci de volume publicate, contemporană cu dumneavoastră, dar și cu toate formele de viață existente. E vorba de coerenta trecere a lumii prin dragoste, de vremea despărțirii luminii de întuneric, de încercările verii de a recuceri iarna, asaltând toamnele…

Sunt însemne la vedere, mărturisiri de dezlegare scrise pe zăpada vieții, cu o caligrafie al cărei destinatar este doar cititorul. Nevoia de necuprindere poate dura două vieți. De ce? Fiindcă strălucirile apar nevindecate de pământ, de umbră, în cer și lumină. Cartea este poemul unei vieți căreia îi trebuie mai mult decât fotosinteză, întristări și bucurii: Inima trebuie să bată repede – repede, neînțelese umbre trebuie să sclipească în priviri, diminețile trebuie să fie de smarald, lupta trebuie să fie aproape geloasă, cu accente de furie metafizică, din care niciun aisberg nu se va salva...

O cosmogonie a eforturilor omenești de a-și depăși rămânerea la volum zero, de trecere în sentiment. Fluvii de gânduri colorate, poleială de aur pe atingerea clipei… Aici nu mai e vorba de autoare, ci de o prizonieră, de nevoia de a fi în lume, nu în banalul inchizitorial al iluziilor. Clipa e trăită cu puterea omului care luptă nu pentru împlinirea unui vis, ci pentru visul însuși. Ea poate să-și vadă viitorul: va ataca țărmul, îl va atinge cu dorința ei, tulburând pașnica trecere prin timp.

Un om – un destin – o idee de schimbare prin iubire…

Nu zmeul și gesturile lui sunt cele care cer să-i iertăm frustrările și mediocra lui nedeșteptare, ci propriile așteptări nedepășite. Ele fac din fiecare un zeu care își poate împlini fragmentar destinul, ironizând structuri comportamentale, avertizând asupra previzibilului asumat, dând scrisori de recomandare celor care din acest moment pot și ei să spună o poveste. Exploziv, nonșalant, neobosit, neiritant, textul oferă fiecăruia dintre noi opțiunea de a-l interpreta în felul său. Unele lucruri nu admite: cuvinte nerostite, insomnii nemurite, zboruri pierdute, lacrimi…

Un stil unitar, epistolar, în care cititorul se poate considera fericit că este adrisantul, chiar dacă până acum nu a primit nicio scrisoare. Altfel, tânăr fiind, nu ar ști că este un cheltuitor al stărilor de grație: „pe lângă noi curg vise, înserări, pe lângă noi se scutură salcâmii.”

Scrisul zvâcnește, aș fi vrut să spun pârâie, crește, vindecând răni, explică, explică, explică celui neatins de iubire și căruia, arătându-i-se visul, nu vede nici degetul întins.

Oricum, iubirea este un semieșec, o semibovarycă stare, devenind un mijloc de exprimare, din care câștigă spiritul. Există în fiecare rând un sentiment de temut, un zmeu redus absurd la tăcere, o durere, o tăiere de capete și-n același timp o atenționare, o pregătire: „mai am până la tine șapte mări!”, ai timp să-ți revii! Timp desfrunzit, mărturii de iubire, dovezi superbe ale dăruirii de sine, infinite posibilități de salvare prin trăire interioară, împotriva lumii împietrite ce ne înconjoară...

„E șansa ta această carte: te iau cu mine dincolo de moarte” arată indiferența față de primejdia obișnuită – prejudecată a creatorilor din orice timp – dar mai ales putere, posibilitate, ingeniozitate, pasiune, ofertă, fiindcă nimic nu e ce nu a fost, doar recunoscând că femeia îți dă un rost, un adăpost în eternitatea plăsmuită. Cartea este astfel pentru cititor, dar, ca un ciorchine de povești… E timpul să o citești!

Ionel Muscalu