Poezii cu aripi și nerv: Poeme

„Fântânile cu poezii există.”

Iosefina Schirger le-a văzut arzând de stele, pline de apa vie a cuvintelor ce foşgăie, se mişcă, izvorăsc unele din altele, îşi înmulţesc sensurile, capătă forma poemelor, îşi respiră zborurile şi gândurile de neîntâlnite experienţe, preschimbându-se în scrisori ce sfârşesc prin a fi poeme.

„Fiindcă nu te găsesc, te-am inventat.” „Aş vrea o vară să mă scald în ochii tăi de Mare Neagră.” Aş putea continua cu exemplele şi o s-o fac, dar mai e ceva: Ce este poezia? Un descântec trecut prin veacuri, care, repetat, într-o lume învolburată, nebună după contabilizare devine „un exerciţiu de trezire”, „o clipă de magie”. Luptând cu lumea toată, autoarea găseşte în poem poarta către cer, veşnicia, apa vie.

Revin la ideea că de data aceasta căutarea este una oarecum regională, într-o geografie sentimentală, aşezată de-a lungul Oltului, cu afluenţii săi cu tot, până la Dunăre şi la vărsarea în mare, o căutare în limba română, alergând cu tălpile goale printre cuvintele fierbinţi. Şi, desigur, poetul, poeta în cazul nostru, este modelul apofatic pentru societatea consumeristă, carieristă, recunoscând: „un model de contraexemplu sunt, un arhitect de paradis”, care lucrează în tehnica acuarelei, utilizând apa unor râuri, a fluviului, a mării.

Transpuse apoi în trivers, ca un „haiku oltenesc”, cuvintele sunt puţine ca picăturile de pus în ochi: nu pentru a-ţi vedea ochiul, ci lumea întoarsă pe dos. O geografie împletită în curgerea Oltului sărat de toate înţelesurile, împletindu-se cu Lotrul, ca să aibă puterea de a trece prin inima poetei până la lacrima cât Dunărea de mare.

Afluenţii versonificaţi încetul cu încetul curg spre marea risipirii totale: „Curge Oltul, curge-n noi şi plânge. Nu va fi nici urmă dintr-o apă, care ne-a înghiţi cu tot cu groapă”. Lumea dispare, fiinţa dispare, rămâne doar poezia şi poetul, demiurgul de la marginea dintre dorinţă şi sentiment. Chinurile prefacerii vorbelor fierbinţi în aur topit, într-o carte de catifea, unde un architect de paradis proiectează un vis…

V-am zis că voi pardosi coala aceasta cu versurile Iosefinei, căci „poeziile se dăruiesc, nu se vând” iar personajele, culmea poeziei ei, sunt livreşti, bune de pus în cărţi, sertare, ceruri, versuri, gânduri, fiindcă le scoate din fântânile cu poezii, din apă vie. Tocmai de aceea, poezia se scrie singură cu vorbe nerostite, evident tăioase şi tăceri sticloase. Deci, câte vorbe neîmpărţite în doi! Tăcerile fac prăpăd: se adună cât un Olt în preaplinul emoţiilor, hrănind paradisul secret, aprinzând fântâna cu stele.

„Întind spre tine o mână de cuvinte de rugină. Vorbind cu tine cuvintele prind viaţă, lucesc. Poate pe tine te ajută punctuaţia.” Desluşim aici aceeaşi frică a oricărui poet că va fi neînţeles. Dar, poetul care şi-a găsit cetitorul perfect ştie că dezambiguizarea limbajului său a fost făcută, că intonaţia facilitează accesul la înţeles, ba chiar şi elipsa reflectă valori şi sensuri ascunse, cunoscute doar celui ce cunoaşte subtextul şi contextul.

„Realitatea este un derizoriu pretext, realitatea bagatelizează figurile de stil,” scrie poeta, din nou făcând teoria înţelesului poeziei: aceasta este „un elixir de stârnit pasiuni, un abracadabrant compus”. Apoi, când „se face noapte-n noi ca o arsură”, când „iubirea miroase a sărat” şi dau în clocot zarea, vederea, nevederea, durerea, nedurerea, umbra ce aruncă umbre pe ziduri, „doar visătorii mai pot schimba lumea”.

Da, poezia Iosefinei pârâie de idei şi de figuri de stil ca un pepene copt de Dăbuleni, iar formele în care o îmbracă par haina unui arogant zmeu înecat într-o „mare de cuvinte”. Atributele nobleţei sale sunt puse generos, mănos şi fertil în solul câmpiilor văratice de lângă ape şi date pe gratis.

Ionel Muscalu