Poezii cu aripi și nerv: Poeme

„Fântânile cu poezii există.”

Iosefina Schirger le-a văzut arzând de stele, pline de apa vie a cuvintelor ce foșgăie, se mișcă, izvorăsc unele din altele, își înmulțesc sensurile, capătă forma poemelor, își respiră zborurile și gândurile de neîntâlnite experiențe, preschimbându-se în scrisori ce sfârșesc prin a fi poeme.

„Fiindcă nu te găsesc, te-am inventat.” „Aș vrea o vară să mă scald în ochii tăi de Mare Neagră.” Aș putea continua cu exemplele și o s-o fac, dar mai e ceva: Ce este poezia? Un descântec trecut prin veacuri, care, repetat, într-o lume învolburată, nebună după contabilizare devine „un exercițiu de trezire”, „o clipă de magie”. Luptând cu lumea toată, autoarea găsește în poem poarta către cer, veșnicia, apa vie.

Revin la ideea că de data aceasta căutarea este una oarecum regională, într-o geografie sentimentală, așezată de-a lungul Oltului, cu afluenții săi cu tot, până la Dunăre și la vărsarea în mare, o căutare în limba română, alergând cu tălpile goale printre cuvintele fierbinți. Și, desigur, poetul, poeta în cazul nostru, este modelul apofatic pentru societatea consumeristă, carieristă, recunoscând: „un model de contraexemplu sunt, un arhitect de paradis”, care lucrează în tehnica acuarelei, utilizând apa unor râuri, a fluviului, a mării.

Transpuse apoi în trivers, ca un „haiku oltenesc”, cuvintele sunt puține ca picăturile de pus în ochi: nu pentru a-ți vedea ochiul, ci lumea întoarsă pe dos. O geografie împletită în curgerea Oltului sărat de toate înțelesurile, împletindu-se cu Lotrul, ca să aibă puterea de a trece prin inima poetei până la lacrima cât Dunărea de mare.

Afluenții versonificați încetul cu încetul curg spre marea risipirii totale: „Curge Oltul, curge-n noi și plânge. Nu va fi nici urmă dintr-o apă, care ne-a înghiți cu tot cu groapă”. Lumea dispare, ființa dispare, rămâne doar poezia și poetul, demiurgul de la marginea dintre dorință și sentiment. Chinurile prefacerii vorbelor fierbinți în aur topit, într-o carte de catifea, unde un architect de paradis proiectează un vis…

V-am zis că voi pardosi coala aceasta cu versurile Iosefinei, căci „poeziile se dăruiesc, nu se vând” iar personajele, culmea poeziei ei, sunt livrești, bune de pus în cărți, sertare, ceruri, versuri, gânduri, fiindcă le scoate din fântânile cu poezii, din apă vie. Tocmai de aceea, poezia se scrie singură cu vorbe nerostite, evident tăioase și tăceri sticloase. Deci, câte vorbe neîmpărțite în doi! Tăcerile fac prăpăd: se adună cât un Olt în preaplinul emoțiilor, hrănind paradisul secret, aprinzând fântâna cu stele.

„Întind spre tine o mână de cuvinte de rugină. Vorbind cu tine cuvintele prind viață, lucesc. Poate pe tine te ajută punctuația.” Deslușim aici aceeași frică a oricărui poet că va fi neînțeles. Dar, poetul care și-a găsit cetitorul perfect știe că dezambiguizarea limbajului său a fost făcută, că intonația facilitează accesul la înțeles, ba chiar și elipsa reflectă valori și sensuri ascunse, cunoscute doar celui ce cunoaște subtextul și contextul.

„Realitatea este un derizoriu pretext, realitatea bagatelizează figurile de stil,” scrie poeta, din nou făcând teoria înțelesului poeziei: aceasta este „un elixir de stârnit pasiuni, un abracadabrant compus”. Apoi, când „se face noapte-n noi ca o arsură”, când „iubirea miroase a sărat” și dau în clocot zarea, vederea, nevederea, durerea, nedurerea, umbra ce aruncă umbre pe ziduri, „doar visătorii mai pot schimba lumea”.

Da, poezia Iosefinei pârâie de idei și de figuri de stil ca un pepene copt de Dăbuleni, iar formele în care o îmbracă par haina unui arogant zmeu înecat într-o „mare de cuvinte”. Atributele nobleței sale sunt puse generos, mănos și fertil în solul câmpiilor văratice de lângă ape și date pe gratis.

Ionel Muscalu