Acuarele: Poeme

„Codul” (Prefață)

Să te desfătezi cu taifasul, scăldându-te într-un timp creator, când cei mai mulți dintre noi aleargă după himerele vieții, mereu în competiție, accelerând la maxim uitarea, iată adevărata trăire pe care autoarea ne-o face cadou, ca pe un ritual uitat. Iar în risipirea care ne înconjoară, acest cadou este unul scump, răscolind amintiri.

Din ce apare belșugul de mărinimie al poetei? Din înțelegerea faptului că a dărui înseamnă grijă de esența vieții celuilalt; iubirea se întoarce înmiit, cu rod, la omul generos. Ca în „Micul Prinț”, în care vulpea spune: „Esențialul nu e vizibil decât cu inima”, tot așa aici: „De-atâtea anotimpuri, de atâtea nopți te amăgesc, îți bat la porți! Îți trimit scrisori, frunze, crengi cu flori. Le primești, zâmbești, le ignori… că nu te aud, că stai departe, încât am scris, ți-am scris o carte.” Poeta reinventează existența, uneori nedreaptă, alteori ruinată, punându-și amprenta pe fiecare cuvânt, vers, pagină, cu o dăruire imensă și necondiționată și într-o estetică a sentimentelor respirabilă.

Așa a rezultat un spațiu proiectat cu drumuri pe care se întâlnesc feți și cosânzene pregătiți de iubirea totală, letală, paradisiacă. Autoarea își arogă toată libertatea de exprimare, pictând cu un penel subțire, în forma de lacrimă, un alt destin. Simplitatea textului transpune cuvintele în păsări, fără așteptări, doar așa, fiindcă inima îi e răvășită de insomnii și inorogi înalți. De obicei inima merge cu ochii închiși, lichide păsări curg sibil, dragostea înflorește la marginea exoticelor oaze ale plăsmuirilor.

Pentru poetă, importantă este salvarea de tristețile pământești, de prăpastia sincerității. Nu ne cere să-i citim poeziile, ci propriile noastre suflete iernatice, palpitând în cădere, dar însetate de flori și ridicări spre stele. Cine descifrează codul secret al plăsmuirii sale va găsi apa, lumina din care curg cuvintele, aripile întinse ale îngerilor scânteind, care arată lumii posibilul.

În vaporoase răsturnări de inspirație, poeta nu așteaptă ca lirica să-i rezolve, ca o terapie, alergarea spre vară, ci, dimpotrivă, “chiar dacă viața o strânge”, se implică vitejește, înverzind gândurile întru bucurie. Absolutul nu se găsește în oglinzi limpezi, în înserări, ci în dimineți cu obligatorii oglinzi sparte de la luptele purtate.

Fiecare poezie este topită din creuzetul cititului, înțelesului, neîmplinitului, revenitului, fiindcă în orice poet bun stă un colț de cub spart. Iremediabil prinsă în propria-i viață de soldat fervent, uneori răvășitoare, niciodată prevăzătoare, dar coerentă în solicitări, poeta ne cere să înțelegem că lumea este pentru fiecare creația sa, codul lui, cheia sa putând să deschidă porțile, uneori până la cer. Sau nu…

Dar tu, cititorule, tu?

Ionel Muscalu